Evert VAN DE FLIRT, Onne JANSSEN
COMPORTAMENTUL ÎN CONFLIT INTRAGRUP: ABORDĂRI DESCRIPTIVE, EXPLICATIVE ȘI RECOMANDARE
Comportament conflictual complex
Dacă luăm de la sine înțeles că componentele comportamentului conflictual nu pot fi explicate doar în termeni de dependență pozitivă sau negativă a țintei, devine evident că este mult mai potrivit să folosim teoria dependenței și orientării pentru a studia comportamentul conflictual complex. În același timp, cercetătorii trebuie să plece de la faptul că fiecare dintre părțile aflate în conflict se află într-o relație țintă complexă și diversă cu alte părți. În consecință, orientarea țintă a părților (orientarea către sine și orientarea către inamic) se va dezvolta nu la unul, ci la mai multe niveluri, iar această dezvoltare poate decurge simultan secvențial sau într-o variantă mixtă. Practic, în orice conflict și negociere, pot fi găsite multe dependențe și interese țintă diferite (Fisher & Dry. 1981; Roloff & Jordan, 1992; Thomas, 1992). În cuvintele lui Deulsch (1973, p. 21), „Majoritatea situațiilor cotidiene sunt alcătuite dintr-un întreg complex de scopuri primare și secundare”. Nivelul la care se pot dezvolta orientările obiectivelor depinde de perspectivele pe termen lung sau scurt (Thomas, 1992). O varietate de obiective interconectate și interdependente dau naștere la multe orientări stabile sau schimbătoare ale obiectivelor, care, la rândul lor, determină diferitele componente ale comportamentului complex.
După cum se poate observa din situația descrisă, pentru ca liderii să poată (pe cont propriu sau cu ajutorul consultanților) să rezolve astfel de conflicte, ei trebuie să fie capabili să recunoască și să definească comportamentul conflictual complex în toată diversitatea sa de componente.
Concluzii
Dezavantajul teoriei ținteidependenţa este că „cooperativitatea” şi „competitivitatea” sunt descrise în ea cu ajutorul unor modele incompatibile: modelul de dezvoltare şi modelul structural. Acest neajuns poate fi corectat prin combinarea teoriei dependenței țintei și a teoriei orientării țintei duale într-o teorie complexă - teoria dependenței și orientării. În conformitate cu această teorie, o dependență pozitivă de țintă reunește orientările direcționate diferit ale participanților la conflict, în timp ce o dependență de țintă negativă accentuează diferența dintre ei, făcând orientarea către sine mai puternică și orientarea către inamic mai slabă. Alegerea participanților asupra unuia sau altui tip de comportament conflictual („evitare”, „ajustare”, „căutarea unui compromis”, „rezolvarea problemelor”, „dorința de a controla procesul”, „nedorința de a face concesii”, „apărarea idee” și „apărarea rezultatului” ) este determinată de o orientare dublă a scopului. Rezultatele studiilor noastre au confirmat corectitudinea acestei teorii, cu toate acestea, faptele privind aplicarea ei la studiul comportamentului conflictual complex nu sunt încă suficiente pentru a da recomandări privind alegerea unui model comportamental specific.
Abordare recomandată
1) tactici de reconciliere și recompensare,
2) tactica amenințărilor și constrângerii;
3) poziții moi, neutre și dure;
4) disputa pentru superioritate.
Față de acest sfat practic, am dori să contracarăm recomandările derivate din teoria dependenței țintei și teoria orientării ținte duale, care fac parte din teoria dependenței și orientării. Eficacitatea recomandărilor noastre este dovedită prin experimente efectuate în mai multe grupuri. Prin eficiență înțelegem apropierea rezultatului obținut de ceea ce grupul ar dori să obțină. Cu alte cuvinte, recomandareafi considerat eficient dacă comportamentul recomandat permite! -bărbații din grup să depășească conflictul și (sau) să îmbunătățească situația din grup.
Teoria dependenței țintei
Chiar și în primele etape ale dezvoltării acestei teorii, Deutsch (1949) a sugerat că o dependență pozitivă a țintei servește drept bază pentru procesele productive, constructive, iar una negativă pentru cele neproductive, distructive. Cercetările ulterioare au confirmat presupunerea lui și au demonstrat că, cu o dependență pozitivă de țintă, părțile în conflict se comportă mai deschis și binevoitor, își exprimă mai des dorința de a înțelege nevoile și argumentele inamicului, manifestă o tendință mai mare de a coopera> și menținerea unui mediu calm.
Crearea unei dependențe pozitive de țintă nu este atât de ușoară pe cât pare. În cazul în care sarcinile cu care se confruntă părțile în conflict nu sunt clar definite, iar interesele părților sunt slab legate între ele, o dependență pozitivă a țintei poate avea un efect negativ. Același tablou se observă atunci când nu există un acord între membrii grupului și procesul de gândire colectivă. Un rezultat negativ poate fi obținut și în cazurile în care scopul colectiv primar este propus nu de un terț, ci de unul dintre participanții la conflict.
Atunci când se creează o dependență pozitivă a țintei într-un grup, ar trebui să ne amintim, de asemenea, că teoria dependenței țintei nu explorează scopurile în sine și nu nivelul de orientare țintă a participanților la conflict, ci doar acele conexiuni care se stabilesc între scopurile lor. . Deci, în conformitate cu această teorie, dependența țintă poate fi stabilită atât cu orientări puternice, cât și slabe ale participanților, iar în ambele cazuri, influența acesteia asupra rezultatului conflictului va fipozitiv. Cu alte cuvinte, dacă un designer leneș și un dezvoltator leneș lucrează la un proiect, activitățile lor vor duce mai devreme sau mai târziu la rezultatul dorit, dacă doar o dependență pozitivă a țintei devine între ei. Deoarece, de fapt, totul se întâmplă cu totul diferit, ne-am îndrăzni să sugerăm că eficacitatea unei dependențe pozitive de țintă este direct legată de prezența unui interes cel puțin mediu în rândul participanților pentru obținerea rezultatului.
Având în vedere dificultățile care apar la crearea unei dependențe țintă pozitive, ar fi mai indicat, așa cum vedem noi, să folosim recomandările elaborate pe baza teoriei orientării dependenței conduce la cele mai bune rezultate. Avantajul acestei recomandări este că nu necesită crearea unei dependențe pozitive de țintă. Aceasta ia în considerare nu numai obiectivele participanților înșiși, ci și gradul de manifestare a acestora, adică nivelul de orientare al participanților. De asemenea, este convenabil, din punctul nostru de vedere, ca această recomandare să se bazeze pe o singură orientare, și anume, orientarea către inamic, lăsând deoparte orientarea către sine ca fiind complet irelevantă din punctul de vedere al soluționării conflictului.