virtutea este cunoaștere

Etica lui Socrate poate fi redusă la trei teze principale:

a) binele este identic cu plăcerile, fericirea; b) virtutea este identică cu cunoaşterea; c) o persoană știe doar că nu știe nimic.

Toți oamenii se străduiesc pentru plăceri și combinațiile lor complexe, care se numesc beneficii, fericire. Aceasta este o axiomă a existenței umane. Socrate spune:

„Binele nu este altceva decât plăcere, iar răul nu este decât durere”[31].

Dacă luăm în considerare faptul că conceptele de bine și rău denotă scopuri pozitive și negative ale activității, atunci obținem astfel o lege strictă a comportamentului uman și, odată cu aceasta, criteriul de evaluare a acestuia: să lupți pentru plăcere și să evităm suferința.

Totuși, lumea plăcerilor, ca și lumea suferinței, se dovedește a fi complexă. Sunt multe plăceri și multe dureri. Oameni diferiți se bucură de lucruri diferite. Adesea, aceeași persoană poate fi sfâșiată în același timp de dorința de plăceri diferite. În plus, nu există o limită strictă între plăceri și dureri, una este asociată cu cealaltă. Bucuria beției este urmată de amărăciunea mahmurelii. Suferința se poate ascunde în spatele înfățișării plăcerii. Calea către plăcere poate fi prin suferință. O persoană se află în mod constant într-o situație în care este necesar să aleagă între diferite plăceri, între plăceri și dureri. În consecință, se pune problema temeiului unei astfel de alegeri. Ceea ce a fost criteriul, granița dintre plăcere și durere, are nevoie de un criteriu. Acest criteriu cel mai înalt este mintea de măsurare, de cântărire.

„Din moment ce se dovedește pentru noi”, îl întreabă Socrate pe interlocutor, „că bunăstarea vieții noastre depinde de alegerea corectă între plăcere și durere, între abundent și nesemnificativ, mare șimai mic, mai departe și mai aproape, atunci dimensiunea nu intră în joc aici, deoarece consideră ce este mai mare, ce este mai mic și ce este egal unul cu celălalt?

Da, este inevitabil.

„Și din moment ce există o dimensiune aici, va exista inevitabil și artă și cunoaștere.”[32]

Evidențiind noul pe care Socrate a introdus-o în etică, Aristotel spune:

„El a echivalat virtutea cu cunoașterea”[33].

Această concluzie a lui Socrate este ireproșabilă, dacă acceptăm premisa inițială, conform căreia o persoană tinde mereu spre plăcere, beneficiu, fericire. O persoană alege ceea ce este mai bun pentru sine. Aceasta este natura lui. Și dacă, totuși, se comportă rău, răutăcios, atunci poate exista o singură explicație pentru asta - se înșală. Potrivit unuia dintre paradoxurile socratice, dacă răul intenționat (conștient) ar fi posibil, ar fi mai bine decât răul neintenționat. O persoană care face răul, înțelegând clar că face răul, cunoaște diferența lui de bine. El are cunoașterea binelui, iar asta practic îl face capabil de bine. Dacă o persoană face răul neintenționat, neștiind ce face, atunci nu știe deloc ce este binele. O astfel de persoană este strâns închisă pentru fapte bune. A spune că o persoană cunoaște virtutea, dar nu o urmează, înseamnă a spune o prostie. Aceasta înseamnă să recunoaștem că o persoană nu se comportă ca o persoană, contrar propriului bine.

„Socrate nu a găsit o diferență între înțelepciune și prudență: a recunoscut o persoană ca fiind deopotrivă deșteaptă și prudentă, dacă o persoană, înțelegând ce este frumos și bine, se lasă ghidată de acest lucru în acțiunile sale și, dimpotrivă, știind ce este urât moral, o evită” [34].