Puterea majoritară și dreptul minoritar
Foto: Jason Hargrove
Cu câteva luni înainte de alegeri, mișcarea anarho-comunistă „Unitate” a lansat o campanie pe Facebook prin care a cerut boicotarea viitoarei „sărbătoare a democrației”. De ce au refuzat anarhiștii să voteze nu este greu de înțeles – din punctul lor de vedere, puterea de stat este a priori inacceptabilă, indiferent de calitatea în care apare. Totuși, la această campanie au luat parte și oameni care erau foarte departe de convingerile anarhiste, pentru că niciuna dintre partide nu a corespuns măcar aproximativ cu opiniile lor. Într-adevăr, cu excepția Listei arabe comune, toate partidele, de la NDI la Meretz, iau poziții sioniste, adică consideră că este acceptabil și de la sine înțeles atribuirea statului unui anumit grup etno-religios, și nu tuturor cetățenilor săi. În ceea ce privește blocul arab, acesta este situat în același sistem de coordonate, dar numai cu un semn diferit. Scopul său în Knesset este de a declanșa conglomeratul sionist al tuturor celorlalte partide, făcând să pară că singura alternativă la naționalismul evreiesc este naționalismul arab. Și mulți dintre cei care resping paradigma naționalistă ca o chestiune de principiu au simțit că sunt în afara jocului în orice caz.
Cei care au cerut boicotarea alegerilor au susținut că nu trebuie să alegeți răul mai mic, deoarece acest lucru legitimează însăși existența răului. Și aș fi de acord cu acest argument, dar, în opinia mea, alegerea nu a fost între răul mai mare și cel mai mic, ci între răul reversibil și ireversibil. Aș vrea să mă înșel, dar se pare că Israelul s-a apropiat de „punctul fără întoarcere”, dincolo de care devine imposibil să se mențină status quo-ul și este necesar să se aleagă între doi vectori de dezvoltare care se exclud reciproc. Un vector - în direcțielume civilizată, în care statul este o reprezentare la nivelul instituțiilor de putere a totalității oamenilor care trăiesc în interiorul său, iar cea mai mare prioritate sunt drepturile și libertățile unui individ. Al doilea vector este în direcția unui sistem totalitar-represiv, în care o persoană în sine nu este nimic, iar măsura valorii sale este gradul de loialitate față de stat și de apartenență la o comunitate etnică sau religioasă în numele căreia acţionează acest stat. Acesta din urmă este reprezentat de trinitatea Netanyahu-Bennett-Lieberman, care declară disponibilitatea hotărâtă de a pune capăt odată pentru totdeauna slobirii umaniste și de a face Israelul cu adevărat și exclusiv evreu.
Așa-numita „tabără de stânga”, care se opune acestei trinități, desigur, nu poate pretinde în niciun caz că întruchipează primul dintre vectorii sus-menționați. La fel ca adversarii săi, el este pe deplin purtător al unei ideologii rasiste care vede statul drept proprietatea exclusivă a unei comunități etno-religioase numită „poporul evreu”. Dar fie că este din motive oportuniste, precum „lagărul sionist”, fie, ca Meretz, din motive idealiste, reprezentanții acestei lagăre se străduiesc să stea pe două scaune – democratic și evreiesc. Dându-și seama că chiar și o aparență de guvernare democratică poate fi menținută în „statul evreiesc” doar dacă există o majoritate evreiască covârșitoare, ei insistă asupra creării a două state naționale. Aceasta ar rezolva problema doar pe termen scurt, întrucât orice idee națională, cât este vie, se ghidează după principiul „e totul sau nimic”, iar la un moment sau altul cele două „naționalisme” s-ar ciocni din nou unul cu celălalt. Dar în acest fel ar fi posibil, cel puțin temporar, să se asigure păstrarea democrației înIsrael și să prevină confruntarea cu comunitatea internațională. Și dacă „tabăra de stânga” ar fi câștigat alegerile, ar fi existat șansa ca plecarea de la proiectul sionist să se producă fără ca țara să se cufunde în abisul haosului revoluționar sângeros, așa cum a avut loc dezmembrarea relativ fără sânge a URSS sau abolirea regimului de apartheid din Africa de Sud. Din păcate, speranța pentru acest lucru s-a prăbușit în cele din urmă odată cu victoria zdrobitoare a Likudului la ultimele alegeri.
Sloganurile adoptate de câștigătorii acestor alegeri fac să ne punem serios întrebarea: ce poate împiedica domnia totalitarismului în Israel? Și nu este vorba despre o amenințare teoretică, ci despre pași foarte specifici care vor fi întreprinși de cei care sunt astăzi la putere. De exemplu, deputatul Likud Yariv Levin a spus că printre intențiile principale ale viitoarei coaliții se numără promovarea rapidă a Legii Naționale, precum și limitarea competențelor Curții Supreme și ale consilierului juridic la guvern. Cât despre Legea Națională, am scris deja despre pericolele adoptării ei. În ceea ce privește încercările în desfășurare ale taberei drepte de a slăbi Curtea Supremă, este necesar să spunem câteva cuvinte separat.
Aș dori să îndulcesc puțin pilula și să menționez rezultatele pozitive ale ultimelor alegeri - faptul că lista Yahad deschis rasistă nu a intrat în Knesset sau că partidul Meretz a rămas pe linia de plutire. Dar îmi este greu să văd o diferență semnificativă între Yahad și partidul Likud care a câștigat alegerile. Cât despre Meretz, este îmbucurător, desigur, că acest partid a depășit bariera electorală, dar trebuie să recunoaștem că prezența sa în Knesset va fi, ca să spunem așa, un suvenir. Deci, poate, singurul fapt încurajator este creșterea proporției femeilor în Knesset la 23,3%. Pot fi,aceasta va ajuta la combaterea violenței patriarhale. Cu toate acestea, este puțin probabil, având în vedere că patriarhatul merge întotdeauna mână în mână cu tendințele totalitare și cu rasismul.