Înțelegerea istoriei
Arnold Toynbee a pus bazele abordării moderne a studiului istoriei, creând „teoria civilizațiilor locale”, pentru care acest om de știință englez a făcut o treabă extraordinară, descriind istoria a 21 de civilizații în 12 volume.
Jared Diamond
Întrebarea dacă există regularități în procesul istoric a fost subiect de controversă pentru multe generații de istorici. La începutul secolului al XIX-lea, întemeietorul pozitivismului, Auguste Comte, a promis că va demonstra că „există legi ale dezvoltării societății, la fel de sigure ca și legile căderii unei pietre”. Era vremea revoluției industriale, când oamenii, inspirați de progresele științelor naturale, credeau că legile istoriei erau de aceeași natură cu legile fizicii, că erau pe cale să fie găsite. Cu toate acestea, legile istoriei nu au fost găsite, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea au existat îndoieli că ar putea fi găsite.
Cunoscuta dispută a marilor istorici germani a devenit un simbol al schimbării de paradigmă: când Karl Lamprecht a încercat să apere punctul de vedere al lui Comte, Eduard Meyer a răspuns că în decursul multor ani de cercetări nu a reușit să descopere o singură lege istorică - și nu auzise că alții au reușit.
Filosofia îndoielii a dominat și prima jumătate a secolului XX. Max Weber a considerat că nu are sens să încerce să caute modele istorice. „Istoria are un sens profund”, a scris Karl Jaspers. „Dar depășește înțelegerea umană.” Edward Hewlett Carr a susținut că în Occident nu se mai vorbește despre „legi istorice”, că însuși cuvântul „cauză” a ieșit din modă.
Trebuie remarcat faptul că, în cercurile științifice largi, astfel de afirmații au fost percepute în mod ascuțit critic. Negarea cauzalității evenimentelor trecute a luat istoriei chiar dreptul de a fi numită știință. „Istoria poate fi considerată o știință doar în astagradul în care explică lumea”, a spus celebrul sociolog Émile Durkheim. „Istoria nu este încă știință”, a spus Bertrand Russell. „Nu poate fi făcut să pară știință decât prin falsificări și omisiuni.”
Într-adevăr, secolul al XX-lea a fost marcat de progrese uimitoare în cunoștințele științifice, împotriva cărora argumentele lui Jaspers păreau naive. Istoricii nu mai aveau dreptul să se îndepărteze de la procesiunea triumfală a științelor exacte, argumentând că știința lor era „descriptivă”. La sfârşitul secolului al XX-lea nu mai existau ştiinţe „descriptive”; biologia, geografia, lingvistica au devenit științe exacte.
Care este motivul pentru care unii istorici apără până astăzi dogma incomprehensibilității științei lor, refuză să creadă în unitatea și universalitatea proceselor istorice, în caracterul lor obiectiv? În mod surprinzător, aici nu există un văl de secret: răspunsul la această întrebare este bine cunoscut atât în România, cât și în Occident.
Problema subiectivității
Versiunea completă a materialului este disponibilă numai pentru abonați
Doar cei care s-au înscris pentru un abonament plătit la versiunea ONLINE a revistei pot citi materialele integral.