GADAMER, HANS GEORGE, Enciclopedia în jurul lumii
GADAMER, HANS GEORGE(Gadamer, Hans-Georg) (1900–2002) – filozof german, fondator al hermeneuticii filozofice.
„Cercul hermeneutic”, cunoscut ca principala dificultate a procesului de interpretare, este, după Gadamer, nu de natură metodologică, ci ontologică, și este dictat de interdependența și interacțiunea dintre „înțelegere” și text. Până la semnificația textului în ansamblu, trecem prin înțelegerea părților sale individuale; dar pentru a înțelege sensul părții, este deja necesar să înțelegem întregul într-un anumit fel, adică. să aibă „înțelegerea” lui. De parcă ar fi anticipat reproșul subiectivismului și relativismului, Gadamer vorbește despre structuradialogicăa procesului de înțelegere. Înțelegerea este posibilă prin dialog. Fiind un dialog, o conversație, are o structură întrebare-răspuns: a înțelege un text înseamnă a înțelege întrebarea pe care o pune acest text. Dar o întrebare poate fi înțeleasă doar dacă noi înșine știm să o punem. Prin urmare, al doilea pas este să ne trimitem această întrebare către noi înșine, ceea ce duce la o examinare critică a „preînțelegerii” noastre. Înțelegerea se realizează întotdeauna în procesul de „contopire a orizonturilor” interpretului și textului, iar interpretul nu lasă neafectat acest proces, orizontul său semantic suferă și el modificări.
Într-o opoziție consistentă față de reducerea hermeneuticii la dezvoltarea unei metodologii de interpretare a textelor (E. Betti, E.D. Hirsch), Gadamer propune conceptul de „istorie efectivă” (Wirkungsgeschichte), care constă, pe de o parte, în certitudinea oricărui act de interpretare a unui text prin istoria anterioară (tradiția) a interpretărilor sale, iar pe de altă parte, în includerea acestui act în tradiție. Interpretarea de astăzi a tradiției este și un moment al tradiției; fiecare interpretare este determinată de tradiție și„co-determină” pe acesta din urmă. Subliniind momentul „apartenenței la tradiție”, Gadamer se disociază de conceptul de „conștiință istorică” al lui Dilthey, care crede în posibilitatea cunoașterii obiective a trecutului, înrădăcinată de cercetător în prezent. În continuum-ul tradiției nu există nici trecut, nici prezent, iar Shakespeare poate apărea foarte bine ca un contemporan al lui Sofocle; în „cazul înţelegerii” nu există nici obiect, nici subiect, pentru că interpretul și subiectul său sunt implicați în mod egal în tradiție.
„Experiența artei” are o semnificație paradigmatică pentru experiența hermeneutică. Spre deosebire de conceptul lui Kant de „judecata estetică”, Gadamer, urmându-l pe Hegel, interpretează arta ca un mod de cunoaștere, ca o „experiență a adevărului” independentă. Un apel la Hegel este necesar pentru ca Gadamer să-și acutizeze dezacordul cu Schleiermacher: sarcina hermeneuticii nu este doar să „reconstituie”, ci într-un anumit sens să „construiască” – să includă experiența adevărului, trăită printr-o operă de artă. , în structura experienței interpretului. Cu toate acestea, unirea hermeneuticii filozofice cu filosofia lui Hegel nu este puternică. Punctul de plecare al lui Hegel este autocunoașterea spiritului absolut, adică. puterea infinită a conștiinței reflectorizante, în timp ce Gadamer pleacă de la finețea fundamentală a omului și de la eforturile sale reflexive. Gadamer neagă așadar și posibilitatea de a „înlătura” formele mai puțin perfecte de formațiuni culturale de către altele mai perfecte. Tradiția este dată omului în primul rând și în primul rând ca tradiție lingvistică. „Trăim în tradiție” în măsura în care „trăim în limbaj”. Asemenea lui Heidegger, Gadamer consideră limbajul nu ca un instrument sau un semn al unui conținut arbitrar ales, ci ca pe un „mediu” al dezvăluirii ființei. Universalitatea limbajului ca mediu atrage după sine universalitatea hermeneuticii. Aici este faimosulTeza lui Gadamer: „Ființa care poate fi înțeleasă este limbaj”. În deplină concordanță cu teza sa conform căreia hermeneutica este în primul rând o practică, Gadamer acționează ca un interpret practicant, luând atât istoria filosofiei (Platon, Aristotel, Hegel, Husserl, Heidegger) cât și istoria literaturii (Goethe, Rilke, Hölderlin, Paul). Celan).
Compoziţii:Wahrheit und Methode(Truth and Method) (1960);Kleine Schriften(Hermeneutica filozofică) (1967);Dialog și Dialectică(1980);Rațiunea în epoca științei(1982).