Expansiunea religioasă aspect socio-filosofic
În opinia noastră, F. Nietzsche a încercat să explice expansiunea religioasă în timpul său. El credea că manifestările expansiunii religioase sunt ciclice, ceea ce este asociat cu o schimbare a alternanțelor principiilor apolinice (culturale și ordonate) și dionisiace (iraționale și extatice) în societate. În opinia sa, există epoci ale „exploziei elementului dionisiac”, caracterizate prin manifestări periodice de iraționalitate. În acest moment, manifestările de expansiune sunt maxime. Sunt momente când acest fenomen dispare. S. Kierkegaard și J. Deleuze, în urma lui F. Nietzsche, vorbesc despre această repetiție nesfârșită ca pe o eternă întoarcere. I. A. Gobozov în „Filosofia politicii” scrie că „există modele universale în istorie, ca o repetare a evenimentelor, dar repetarea, desigur, pe o bază nouă. Acest lucru este evident mai ales în vremuri tulburi sau în vremuri de criză”[1].
Pe de o parte, expansiunea religioasă, în cuvintele lui F. Nietzsche, este voința de putere. Pe de altă parte, manifestarea puterii în toposul politic implică un conflict de voințe, în care una dintre ele se afirmă pe baza legitimării sale. Puterea dă naștere rezistenței, care se dovedește a fi adepții altor modele religioase. Aceasta înseamnă existența unei proprietăți fundamentale a unei persoane în sistemul deținerii puterii religioase, care constă în dorința inițială a obiectelor puterii de liberul arbitru. Voința unei persoane nu se încadrează în structura socială, a cărei funcționare este posibilă prin suprimarea acestei voințe, schimbându-i direcția și influențând natura obiectivelor altor oameni. Voinţa subiectului care realizează expansiunea învinge rezistenţa voinţei subiectului expansiunii. Astfel, voința este înțeleasă ca o forță și o modalitate de afirmare a scopurilor religioase.
Recunoașterea universalitățiiexpansiunea religioasă (manifestările sale au loc în toate sistemele etno-confesionale) impune o nouă luare în considerare a problemei dependenței sale de realitățile geopolitice existente. După acest criteriu distingem următoarele forme de expansiune: civilizaţional-religioasă, statal-confesională şi regional-confesională.
Expansiunea civilizațional-religioasă este un proces îndelungat, care a fost însoțit de cucerirea unor teritorii vaste, convertirea popoarelor cucerite la o nouă credință și formarea civilizațiilor creștine, islamice și budiste. La sfârșitul secolului XX - începutul secolului XXI. expansiunea civilizațional-religioasă a fost urmărită activ de civilizațiile euro-atlantice și islamice. Expansiunea globală a implicat o luptă pentru dominarea unui nou sistem de valori politice și religioase. De exemplu, extinderea civilizației euro-atlantice față de România a constat în diseminarea și aprobarea activă atât a imperativelor ideologice, cât și a valorilor eticii „protestante”.
Forma statal-confesională de expansiune este caracteristică Evului Mediu. Diferite abordări ale interpretării textelor sacre și desfășurării ritualurilor religioase au dus la apariția confesiunilor. Rolul principal în acest proces l-a jucat fundamentarea lor filozofică și teologică. Exemplul creștinismului, în special al ortodoxiei, arată modul în care ideile sale geopolitice au fost implementate în spațiul confesional al Bisericii Răsăritene. Ca urmare, s-a format spațiul lumii ortodoxe. La rândul său, civilizația vest-europeană este întruchiparea spațiului confesional al lumii catolice. Ca urmare a mișcărilor multidirecționale, a avut loc formarea geopolitică a Orientului creștin ortodox și a Occidentului catolic. Ascensiunea protestantismuluia dus la apariția unor noi realități (luteranismul german și calvinismul anglo-elvețian-regal-olandez). Procese similare sunt caracteristice islamului, în cadrul căruia s-au format spațiile geopolitice ale sunnismului și șiismului.
Expansiunea statal-confesională este caracteristică lumii moderne. Profunzimea și nivelul manifestării sale depind direct de poziția geopolitică și de capacitățile financiare ale statului. În ceea ce privește România, această formă de expansiune este realizată de Arabia Saudită, Turcia, Iran, Pakistan. Expansiunea confesională a sunnismului este realizată de Turcia, ceea ce se datorează în mare măsură comunității sale etno-confesionale cu Tatarstanul. Miezul ideologic al expansiunii îl reprezintă ideile pan-turcismului. Extinderea confesională a convingerii șiite este implementată de Iran în legătură cu republicile din Asia Centrală ale fostei URSS, în special Tadjikistan și Azerbaidjan. Pentru a-și atinge interesele geopolitice, Iranul folosește în primul rând factorii etnici și lingvistici, în timp ce atenția nu este concentrată pe diferențele intra-confesionale.
Forma regional-confesională de expansiune s-a răspândit la începutul noului secol. Factorul naționalismului a jucat un rol specific în acest proces. Se știe că manifestările sale nu numai că provoacă deformări în spațiul etno-confesional, ci duc și la formarea de noi forme de stat. O confirmare convingătoare a acestui fapt este prăbușirea fostei Iugoslavii socialiste ca urmare a unui război civil pe teritoriul său. În 2008, aceasta a dus la declararea independenței pentru un Kosovo „islamic”.
O formă pașnică de expansiune regional-confesională asociată activității misionare are loc în România, în Tatarstan. Un rol semnificativ în acest proces l-a jucat renașterea valorilor religioase înviața socială a țării, precum și răspândirea regională a creștinismului și islamului. În regiunea Volga de Mijloc, Islamul a contribuit la formarea principiilor cooperării pașnice între reprezentanții diferitelor credințe. Potrivit celui mai mare cercetător român R. Mukhametshin, islamul „nu a împiedicat pătrunderea valorilor democratice generale în societatea tătară, ceea ce indică universalitatea islamului ca factor etno-confesional”[2]. Activitatea misionară a contribuit la consolidarea dominantelor confesionale în spațiul religios al Tatarstanului.
De remarcat faptul că munca misionară nu urmărește doar răspândirea valorilor religioase, ci contribuie și la crearea unei imagini pozitive a țării care se extinde. În același timp, țările care exportă idei religioase folosesc în mod activ mecanisme economice:
- se acordă asistență financiară la construcția de clădiri de cult;
– există programe active de lungă durată pentru a beneficia de educație religioasă intensivă gratuită în străinătate;
- organizațiile caritabile fac plăți regulate în numerar pentru respectarea tradițiilor islamice.
[1] Gobozov, I. A. Filosofia politicii. - M., 1998. - S. 154.
[2] Islamul și cultura musulmană în regiunea Volga de Mijloc: istorie și modernitate / ed. R. M. Mukhametshina. - Kazan, 2006. - P. 3.