De ce românii continuă să-i pună scuze lui Stalin
Violența este considerată un privilegiu al puterii, care este responsabilitatea delegată și dreptul de a alege pentru toată lumea
Un sondaj recent realizat de Centrul Levada a arătat că în ultimii opt ani, proporția celor care sunt gata să justifice „greșelile și viciile” lui Stalin cu victoria în Marele Război Patriotic a crescut de la 28 la 34%. Proporția cetățenilor care îl consideră pe Stalin „un lider înțelept care a condus URSS la putere și prosperitate” a crescut și ea cu 6%. Acest răspuns a fost dat sociologilor de 20% dintre respondenți. În același timp, proporția celor pentru care Stalin este necondiționat un tiran responsabil de distrugerea a milioane de oameni nevinovați a scăzut de la 29 la 21%.
Rezultatele sondajului reflectă nu numai resentimentele post-sovietice ale unei părți semnificative a cetățenilor care persistă după experiența traumatizantă din anii 1990. Vorbim despre sacralizarea neîntrecută a statului și puterii, caracteristică României. Stalin și stalinismul sunt doar cele mai relevante, strălucitoare, agresive manifestări și simboluri ale acestui model, în care statul este responsabil pentru tot, interesele sale sunt prioritare, iar violența este ceva ca un privilegiu al puterii.
Este de remarcat faptul că, printr-o asemenea atitudine, crimele puterii pot fi explicate și justificate prin prisma matricei interpretative însăși impuse de aceasta. 15% dintre cei chestionați de Centrul Levada au răspuns că doar un conducător dur ar putea menține ordinea în stat în fața luptei de clasă și a amenințărilor externe. Cu toate acestea, „lupta de clasă” este tocmai narațiunea bolșevică, percepută ca o descriere exactă a realității. Iar „amenințarea externă” este o narațiune universală, la care apelează adesea elitele conducătoare care doresc să-și păstreze puterea.
„Asianismul” care predomină în România în raport cu puterea transformă statul în practic singurul subiect care acționează cu voință, capabil dealege, etc. De aici rezultă că victoria în război este în primul rând meritul tovarășului Stalin, și nu poporul sovietic care și-a apărat casa și ar fi apărat-o sub orice regim. De aceea, „prosperitatea URSS” (care în sine este un subiect de controversă) este considerată în primul rând rezultatul unui management înțelept, decizii ale conducerii, și nu munca a sute de mii de cetățeni.
Nu este o coincidență că Stalin este cel mai puțin popular printre cetățenii cu un statut ridicat de consumator. Ei înțeleg mai bine că statul stalinist nu înseamnă ridicarea standardului, ci tăierea aripilor celor care s-au ridicat peste ștacheta stabilită.
Ar fi exagerat să spunem că România de astăzi reînvie stalinismul, mergând înapoi în anii ’30. Cu toate tendințele nedemocratice vizibile, regulile jocului s-au schimbat semnificativ. În același timp, statul nu face practic nimic pentru a schimba însuși modelul de atitudine a oamenilor față de putere. Ea păstrează sentimentul pro-stalinist ca rezervă electorală ușor de exploatat. Acesta este în mare parte motivul pentru care canalele de televiziune federale, cu audiența lor multimilionară de astăzi, nu încurajează conversații serioase, calme și critice despre Stalin, metodele de management ale lui Stalin și colectivizare. Ziua de Comemorare a Victimelor Represiunii rămâne, de fapt, marginală. Stalin a murit în urmă cu peste 60 de ani, lăsând în urmă un tip de societate intimidată, controlată. Este dificil pentru elita conducătoare, chiar și fără a fi stalinistă, să evite tentația și să nu folosească această moștenire la nevoie.